On Romanian-American author Norman Manea

Nava Semel

Inima tristă a adevărului
  – despre opera lui Norman Manea –

Părinţii mei s-au născut în Bucovina – la fel şi Norman Manea.
În Suceava lui natală se afla şi mama mea.
La fel ca Norman, la Universitatea din Bucureşti a învăţat şi tatăl meu, Ytzhak Artzi, dar ei nu s-au întâlnit niciodată.
Transnistria – ţara urgiei spre care au fost surghiuniţi Norman Manea şi familia lui – era un cuvânt ameninţător care a bântuit şi copilăria mea. Numai la maturitate am aflat că acolo unde au fost deportaţi mii de evrei din România a pierit  şi bunica mea al cărei nume îl port.
Când citesc din opera literară a lui Manea mi se pare că ascult ecoul vocilor celor din familia mea, dincolo de cuvintele lui blânde şi dureroase. Prin mijlocirea scrisului său – rafinat şi straniu totodată – , el mă conduce spre un trecut reprimat, de care conştiinţa mea încerca să mă scutească, până când chiar scrisul meu m-a silit să mă confrunt cu el şi să-mi spun : «eu sunt fiica supravieţuitorilor Holocaustului». La fel ca Norman Manea, au încercat şi ei să-şi refacă viaţa, dar au purtat veşnic rana care mi s-a transmis şi mie.
Mă întorc mereu la nuvela lui « Pulovărul ». Într-unul din lagăre, sub un cer de cenuşă, un copil aşteaptă întoarcerea mamei de la munca forţată. Femeia, ca o umbră, uscată şi chircită, se întoarce încovoiată sub povara unui sac cu cartofi, pătrunjel şi trei mere – pentru familia pe care ea o ţine în viaţă. În acea zi ea a reuşit să facă rost de un pulovăr de lână, dar nu pentru eroul povestirii, ci pentru Mara, o fetiţă dintr-un sat, Cenuşăreasa rătăcită întâmplător printre evreii deportaţi şi devenită membră a familiei care s-a jurat să o aibă în grijă. Biata împletitură ajunge să fie centrul lumii copilului, firele ei răsucite reflectă parcă toate simţămintele lui. Ea hrăneşte copilul cu puţină speranţă. «Chiar şi salvarea noastră părea acum mai apropiată, în orice caz posibilă, de vreme ce mai puteam vedea şi pipăi asemenea minune».
Pulovărul străluceşte precum straiul lui Iosef , cel din Biblie, şi culorile ţesăturii lui îi dau copilului un punct de sprijin şi îi adăpostesc imaginaţia în zăpăceala şi lipsa de înţeles a realităţii din jurul lui. Dar în cele din urmă lâna îndărătnică şi aspră a pulovărului devine semnul unui blestem, pentru că Mara moare de tifos, iar băiatul, chinuit de gândul vinovat de a râvni pulovărul, chiar îl moşteneşte după moartea fetiţei. Acum i se pare că obiectul tăcut îl pedepseşte pentru păcatul invidiei şi l-ar putea îmbolnăvi şi ucide ca pe Mara.
«Poate că sufletele pierdute se ascund în tăcutele obiecte. Ele ne simt prezenţa, ne cer să le recunoaştem şi să le eliberăm din moarte », scrie Manea.
Micul cub de zahăr dintr-o altă povestire din Octombrie ora opt simbolizează pe acei oameni de treabă care i-au abandonat pe cei condamnaţi, iar dulceaţa bucăţelei de zahăr le trezeşte speranţa într-o altfel de viaţă, tot aşa cum biscuitul primit în timpul războiului de la o reprezentantă a Crucii Roşii, într-o staţie de tren, are efectul madlenei lui Marcel Proust. «Deşi are gust de săpun, noroi, rugină, piele arsă, zăpadă, frunze, ploaie, oase, nisip, uscăciune, lână umedă, sfori, şoareci, lemn putred, peşte – mirosul fără asemănare al foamei.»
« Noi trăim cu privirea întoarsă spre trecut », spune Norman Manea, dar cu toate astea el e conştient că trecutul nu-l poţi retrăi la poruncă, el se poate trezi când copiii se joacă şi rămân nemişcaţi imitând strâmb realitatea – un « dans al morţii » în versiunea grozăviei secolului douăzeci. «Se îmbolnăvise şi timpul» notează autorul la sfârşitul «Pulovărului», « eram ai săi ».

Bucovina a cunoscut scriitori şi artişti celebri; Paul Celan, unul din marii poeţi de limbă germană, Joseph Schmidt – admirabil cântăreţ de operă şi cantor la sinagoga din Cernăuţi, Eliezer Steinberg – născocitorul de fabule. În această tradiţie impresionantă se înscrie Manea. «N-am vrut să pierd legătura cu locul meu, cu limba mea, cu poporul meu», va mărturisi el peste ani, în locuinţa sa din New York.
El aparţine tipului de scriitor interiorizat, cu un limbaj eliptic, aparent uscat, dar proza lui îmbrăţişează un lirism sintetizat într-un stil poetic dur care dezvăluie prăpastia de netrecut dintre conştiinţa supravieţuitorilor şi acei norocoşi care n-au trecut prin experienţa urgiei şi au continuat să trăiască sub pavăza normalităţii. Cum ar putea ei să înţeleagă ce înseamnă să trăieşti într-un timp bolnav?
Manea e zgârcit cu detalii istorice şi chiar ceea ce el a ales să transmită e lăsat intenţionat în ceaţă. Timpul şi locul sunt semnalate doar aluziv şi eroii lui nu au nume, – la limita unei existenţe kafkiene – în timp ce în adîncul textului se distilează destine umane şi tot ce va rămâne de neînţeles.
Prin scrisul său, Manea pătrunde în inima rănii care mai sângerează în sufletul supravieţuitorilor. Dar el nu-l bruschează, nu trece dincolo de marginile lui, ci păstrează stăpânirea de sine a celui care a văzut totul, în timp ce îndurarea şi compasiunea răzbat printre rânduri, ca braţele tăcerilor ameninţătoare.

După dictatura regimului nazist şi fascist, Manea a trăit sub comunismul totalitar. Si acestui capitol din viaţa lui el a dedicat o bună parte din scrisul său. Părinţii mei, însă, erau sionişti, au părăsit România după Holocaust şi au ales să-şi refacă viaţa în Israel. Acolo m-am născut.
In iarna anului 1944, tatăl meu a plecat în Transnistria cu prima echipă de ajutorare. În orfelinatul din Moghilev a trecut de la un pat la altul şi a făgăduit copiilor că îi va duce în Israel, « ţara făgăduinţei ». Imaginea acelor copii sărmani, invalizi, cu sufletul îngheţat, nu i s-a şters din inimă până la sfârşitul zilelor lui. Spunea că a coborât în infernul lui Dante. După aproape cinzeci de ani am plecat cu toţii acolo. Ne-am dat seama că localnicii au şters Transnistria din memoria lor, iar cine cunoştea adevărul prefera să tacă.
Cu tata de mână am străbătut coridoarele întunecate ale clădirii, gata să se prăbuşească, unde fusese orfelinatul. Ascultam parcă glasul copiilor fantomatici, iar Norman Manea-copilul era unul dintre ei.  « Să scrii despre mine, să nu mă uiţi », cere unul din eroii cărţii mele Capul strâmb, ascuns într-un sătuc din Italia în timpul ocupaţiei naziste. Pentru că noi scriitorii avem, poate, un mic colac de salvare pentru a lupta pe marea uitării. Ne-a fost dat să fim mai departe purtătorii memoriei.
Mormântul bunicii mele care a murit în Transnistria nu l-am găsit. Numele meu ebraic, amintind de numele ei în idiş, a rămas ca o piatră funerară vie, în spatele căreia se iveşte adevărul.

“Nimeni n-ar intrerupe pulsul aştrilor”, scrie Norman Manea, la sfârşitul cărţii sale de neuitat, Octombrie, ora opt, «infinita mişcare, trista inimă liniştită a adevărului.»
Nava Semel, februarie 2011
     Traducere : Leon Volovici
Nava Semel – notă biografică
Scriitoare israeliană, născută la Jaffo. A publicat şaptesprezece cărţi, pentru adulţi şi copii, piese de teatru şi librete de operă, scenarii şi scurte povestiri. Multe din scrierile ei au ca temă familiile trăind în umbra Holocaustului, aflate în căutarea unei identităţi israeliene.
Cărţile ei au fost traduse în zece limbi şi au fost distinse cu premii internaţionale (Jewish National Book Award – în Statele Unite, premiul scriitoarelor din ţările mediteraniene – în Franţa ; premiul Radiodifuziunii austriece). In România au fost traduse patru cărţi ale scriitoarei. Piesa ei de teatru, Copilul din spatele ochilor,  a fost  reprezentată la Bucureşti, Sibiu, Reşiţa şi Timişoara.
Romanul Râs de şobolan a apărut de curând în versiune engleză.
In 2010, cartea pentru tineret Dragostea începătorilor a fost distinsă cu două premii literare în Germania.    
 

 

© All rights reserved to NAVA SEMEL 2017